Dupa 20 de ani

marți, decembrie 22, 2009

La 20 de ani de la momentul decembrie 1989, progresul social, politic şi economic al României nu poate fi contestat nici măcar de nostalgicii nechezolului. Odată cu libertatea de exprimare, probabil principal drept câştigat în democraţie, criza morală a acestei societăţi s-a adâncit însă şi mai mult. Până într-acolo încât pulsiunile cele mai mărunte şi pasibile de a fi controlate se transformă într-un gheizer intermitent. Am câştigat, pe de o parte, o viaţă mai îmbelşugată şi mai plină de drepturi, am pierdut, pe de altă parte, acea linişte ascetică pe care o regreta Alexandr Soljeniţîn la doar câteva luni după emigrarea sa în Elveţia.

A vorbi despre „Revoluţia română” pare a fi o redundanţă dureroasă. Schimbarea de regim politic din România a fost cea mai sângeroasă a anului 1989. Jertfa de sânge, poate nenecesară, a pătat începuturile democraţiei româneşti şi pare că ne urmăreşte şi acum. Astfel, poate 22 decembrie nu este cel mai bun moment de a glorifica victoria asupra unui regim totalitar, ci înfrângerea noastră a tuturor, pentru că, după două decenii, nu ştim de ce au murit 1142 de oameni şi alţi peste 3000 au fost răniţi.

Într-un fel, e păcat că vocile cele mai stridente care se aud astăzi sunt fie ale unor oameni pe care regimul comunist i-a protejat într-o anumită măsură, fie ale unor tineri care nu au suferit plenar oprimarea unui stat ubicuu şi atotcunoscător. E o cicatrice pe obrazul democraţiei câştigate să nu avem acum o lege a lustraţiei sau o declasificare a tuturor dosarelor de la securitate. În cazul lustraţiei, surprinde şi mai tare acest lucru cu cât, din motive biologice, mulţi dintre membrii de bază ai nomenclaturii nu mai pot exercita funcţii publice importante. Mai sunt alţii însă. În cazul dosarelor de la securitate, realitatea este poate şi mai contondentă, pentru că subiectul a rămas doar temă electorală sau subiect de ceartă politică atunci când se speculează că un politician sau altul a fost colaborator. Torţionarii mărunţi sunt însă printre noi, cu chipuri blajine, cerându-ne, poate, un loc în autobuz.

Dincolo de aceste observaţii dureroase, trebuie să facem dreptate şi să risipim mitul „răului absolut” plasat asupra regimului comunist. Profesorul Daniel Barbu făcea în Republica absentă un calcul interesant şi corect al regimului comunist. Rezulta că mai puţin de 12% dintre români au simţit acut presiunea sistemului politic autoritar, dar de pe urma sa au avut de câştigat mai mult de 45%. Era o încercare de demontare a mitului „nefericirii totale”, atât de puternic vehiculat în aceşti 20 de ani şi de puternic înrădăcinat în structura simbolică a tinerilor care nu au trăit plenar o zi de comunism şi de privaţiune. Altfel, nu se explică de ce, spre exemplu, o temă politică pentru anticomunismul ar fi avut o asemenea reuşită în România lui 2009.

Dintre toate ţările fostului bloc comunist, am învăţat cel mai puţin ce este aceea o comunitate, avem o scară axiologică strâmbă, iar mărirea şi decăderea individuală par de multe ori rezultatul unei contingenţe primordiale, în loc să fie rezultatul unei dezvoltări intelectuale sau spirituale.

Iată că, după cei 20 de ani despre care vorbea Silviu Brucan, preşedintele Ion Iliescu, personajul politic cel mai însemnat al acestei perioade, mai dă un termen de 20 de ani până ce vom ajunge să ne bucurăm de roadele democraţiei câştigate. Să fie oare pedeapsa biblică de a merge, asemenea lui Moise, 40 de ani prin deşert?

Dupa 20 de ani

Sursa foto: www.casaromana.org