Maniheismul in societatea romaneasca
Despre noi
Arareori conceptul de bine comun a funcţionat pentru societatea românească. Mai mult, atunci când a existat, binele comun a fost fetişizat, standardizat şi orice mică nuanţă faţă de mulajul aprioric trecut prin controlul tehnic de calitate aş decidenţilor era blamată. Studii psihosociologice despre societatea românească au fost realizate, dar concluziile nu le-au fost acceptate. Acum, este evident că această predispoziţie societală ne pune în postura de a înainta cu dificultate spre iluzoriul model occidental. Aşa cum observa Eugen Ovidiu Chirovici in emisiunea “Codul lui Oreste” de joi, 26 noiembrie de la B1 Tv, nu putem să pretindem statului sau politicienilor români să se apropie de modelul nordic, pentru că suntem altfel plămădiţi.
Un pic de protoistorie
După 1989, faliile societăţii româneşti au fost din ce în ce mai evidente. Uniunea de moment s-a spulberat şi societatea a început să se stratifice mai mult decât era înainte. Dezvoltarea fără precedent a mass media ne-a pus în postura de a cunoaşte, chiar şi superficial, această stratificare. Oameni obişnuiţi să aibă opinii subversive au început să dobândească reflexul exprimării lor cu vocea tare, fără a ţine cont de multe ori de sentimentele celorlalţi. De la polemică la segregare a fost un singur pas, parcurs cu repeziciune. Deja în vara lui 1990 societatea românească era polarizată. Faptul că Traian Băsescu încă face referire la mineriada din 13-15 iunie arată că acea falie încă nu s-a închis, că încă există suferinţe profunde în rândurile electoratului aşa-zis de dreapta. O scurtă paranteză: poziţionarea stânga-dreapta nu s-a produs la noi în virtutea doctrinei politice manifeste, ci pe baza apropierii de comunism. Stânga (FSN-ul) părea rezultatul direct al acestei apropieri, pe când dreapta era departe. Acum efectul pare minimal, dar nu trebuie uitat că partide precum PRM sau PUNR erau considerate de stânga (fiind populate de foste cadre ale partidului comunist), deşi aveau puternice accente naţional-socialiste. Or, partidele naţional-socialiste au fost mutate cam spre extrema dreaptă de la 1933 încoace.
A trebuit să treacă mai bine de cinci ani pentru ca stânga şi dreapta să cadă din nou de acord asupra unui plan pentru România. Sinaia 1995 este cel mai important moment al politicii româneşti de după 1989, luându-se atunci decizia unanimă ca oricine ar ajunge la putere să urmărească aderarea la Uniunea Europeană şi NATO. Măcar pentru acel moment unic, despre clasa politică românească se poate spune că şi-a făcut datoria.
A doua ruptură majoră a venit odată cu alegerile din 1996, când ţara s-a împărţit din nou în două. Valul schimbării adus de Convenţia Democratică a fost mult mai puternic decât, să spunem, cel al revoluţiei portocalii. Aparent, o ruptură cu trecutul ar fi trebuit să însemne o creştere şi a nivelului de trai şi o îmbunătăţire profundă a democraţiei româneşti atât de originale altfel. Proiect eşuat tocmai din cauza actualului preşedinte, Convenţia Democratică a arătat că uniunea de curente şi interese a diverselor grupuri este mai nocivă atunci când obligă societatea în ansamblul ei să se destrame odată cu mamutul politic.
Paradoxal, intrarea lui Corneliu Vadim Tudor în turul doi de scrutin al alegerilor din 2000 a arătat calea de urmat pentru o întreagă societate. De data aceasta, stânga şi dreapta au mers uniţi întru susţinerea celui care dezbinase în 1990. Mitul unificatorului căpăta consistenţă şi e mai bine că a fost aşa.
Un an portocaliu
Adrian Năstase a devenit un personaj politic complet după înfrângerea din 2004 din faţa lui Traian Băsescu. Din păcate pentru el, ce a urmat i-a distrus poate posibilitatea de a mai contribui din prima linie la construirea societăţii româneşti, deşi acum era mult mai calificat decât a fost între 2001 şi 2004. Fostul prim-ministru observa că societatea românească a lui 2004 era reprezentată din două Românii, sintagmă intens utilizată de atunci începând. Vorbea despre o Românie a celor care au nevoie de ajutor şi de o Românie a celor care au nevoie de oportunităţi.
Strategia construirii de clivaje în interiorul societăţii poate fi prolifică din punct de vedere electoral. Important este ca teme care împing spre poziţionare să apară şi să fie fructificate. Au fost multe, iar cursului profesorului Bogdan Teodorescu este potrivit pentru cei care vor să le afle. Cea mai importantă pare a fi corupţia. Pe de o parte, o tabără aflată la putere nu avea cum să fie departe de fenomen, de cealaltă parte, tabăra din opoziţie, departe de putere, nu putea să fie coruptă.
Succesul lui Traian Băsescu a însemnat, cu riscurile de rigoare, ca România să se divizeze din nou, de astă dată în portocalii şi roşii. De altfel, preşedintele în funcţie nu şi-a dorit să fie preşedintele tuturor românilor, ci doar a celor care l-au votat. Sigur, după aceea a devenit preşedintele tuturor românilor care susţineau partidul din care provenea. Pentru a nu fi acuzat ipocrizie, trebuie făcută o precizare: nu se ştie în ce măsură învingătorul ia totul, dar nu ar trebui să ne aşteptăm ca un om să ne reprezinte pe toţi. Până la urmă el este rodul deciziei altora, decizie majoritară, căreia i se supune minoritatea, nu invers. Ca om care nu l-a votat în 2004, nu condamn tendinţele comportamentale din 2005 şi 2006, pentru că mi se pare normal să fie preşedintele celor care l-au votat, al majorităţii. După 2006 însă, cel mai mult în 2007, el nu a mai fost preşedintele majorităţii, pentru că nu a mai fost preşedinte şi pentru liberali. Iar fandoseala de acum că liberalii ar trebui să voteze cu el pare o greşeală şi discursivă, neavând rost să baţi la uşi pe care chiar tu le-ai închis.
Campionul politic
Rămân la Traian Băsescu. Este, alături de Ion Iliescu, un personaj politic extrem de abil, cu un simţ unic de a specula evenimentele. Mai mult decât Ion Iliescu chiar, Traian Băsescu a părut invincibil politic. Unic şi irepetabil chiar este, pentru că nimeni până acum nu a reuşit să impună un model de realpolitik fără de cusur, în care nici doctrina şi nici poziţionarea anterioară nu aveau nimic de-a face cu rezultatul de moment. Traian Băsescu a câştigat, şi politic şi imagologic, mai toate bătăliile importante ale primilor 4 ani de mandat. Una singură a pierdut-o (mai bine zis nu a reuşit să o câştige): să-l dea jos pe Călin Popescu Tăriceanu. Şi asta chiar având ajutorul adversarului său de astăzi, Mircea Geoană, cel care în toamna lui 2007, pe la început de octombrie, bătuse palma pentru o guvernare alături de democraţii de atunci. O moţiune picată la 10 voturi, moment de intensitate unică, ale cărui repercusiuni le simţim şi astăzi.
Dacă Tăriceanu ar fi căzut, astăzi am avea perspectiva aceluiaşi preşedinte. Dacă preşedintele Traian Băsescu va fi înfrânt în turul doi de scrutin al acestui an, poate cel mai mare merit îl are fostul premier, cel mai bun încasator politic. Şi, culmea!, a făcut asta fără să polarizeze, fără să împartă societatea în bună şi rea. A plasat doar un om în zona întunecată şi indezirabilă.
Traian Băsescu şi-a trăit momentul de glorie în 2007, nu în 2004. Atunci a înfrânt cu adevărat întreaga clasă politică. Mai aproape de popor ca niciodată, a emoţionat din nou până la lacrimi şi furie. Portocalii şi negri am fost atunci şi de atunci începând. Victorioşii fac deseori greşeli. Era momentul în care trebuia să-i atragă pe toţi înfrânţii de partea sa, nu să-i stigmatizeze continuu. Aneantizarea duşmanului politic nu există, pentru că asta ar însemna aneantizarea opiniei. Există majoritate, dar nu şi totalitate şi unanimitate.
Traian Băsescu a distrus din 2007 începând Partidul România Mare şi şansele apariţiei unui nou partid. Ridicarea tonului şi radicalizarea discursului i-a obligat pe adversari să facă acelaşi lucru. PRM, singurul vocal extrem, nu a mai fost dintr-odată singur, iar un eventual nou partid format nu ar putea să fie mult mai vocal decât cele clasice mari.
Presă, societate civilă şi electorat
Suntem mai divizaţi ca în urmă cu 9 ani, deşi trăim simţitor mai bine si, aparent cel puţin, manipularea joacă un rol redus în societate. Acest lucru este datorat în principal presei. Cristian Pârvulescu observa duminica, 29 noiembrie, la emisiunea Tu decizi de la Realitatea Tv, că lupta dintre diversele trusturi de presă duce la un echilibru. O parte a oamenilor este conformistă, o altă parte anti-curent. În aceeaşi pondere, trusturile de presă se poziţionează. Dacă, să spunem, Intact era singurul care se lupta cu Traian Băsescu în 2007, în 2009, când vântul schimbării (all puns intended) se simte din ce în ce mai puternic, Realitatea Tv este în tabăra antiprezidenţială. Cauza şi efectul sunt exact inverse. Pentru că Traian Băsescu pierde, Realitatea Tv şi-a schimbat orientarea. Nu Traian Băsescu pierde pentru că Realitatea Tv şi-a schimbat orientarea. De curiozitate, ar trebui să observăm că Realitatea Tv are ratinguri mai mari de când s-a transformat într-o tribună anti-Băsescu decât atunci când îi era favorabilă. De altfel, orientarea media nu pare a fi impusă de moguli, ci de interesul economic al mogulilor de a face bani prin intermediul media. Este un barometru foarte bun pentru societate şi nu este nici măcar unul condamnabil.
Societatea civilă, pentru prima dată, pare a susţine acum şi o bucată din stânga politică. La noi, societatea civilă este predominant susţinătoare a dreptei. În Occidentul spre care tânjim, ONG-urile luptă pentru o cauză specifică, în mod normal de socialistă. Militantismul civic se referă acolo la drepturi şi libertăţi, or, de cele mai multe ori, socialismul este cel care le garantează, prin rolul activ al statului. Am separat, în mod voit, societatea civilă de media, pentru a vedea contrastul existent între factorul economic şi factorul civic. Suntem încă în zona capitalismului feroce, în care civismul mai trebuie să aştepte.
În ceea ce priveşte electoratul, echilibrul pe care-l resimţim este aparent. Vina principală este a maşinăriilor de partid, atât de bine unse cu bani din zona diferitelor grupuri de interese. După aceste alegeri, vom decanta politica maniheistă care ne-a împărţit pe culori, şi lucrurile vor deveni mai clare. Speranţa tuturor este cea conturării unui discurs ideologic mai plin de sensuri şi mai puţin de mărunţişuri de realpolitik.
Prezidenţiale 2009
Polarizarea există. Mai virulent ca niciodată. Fanatismul despre care se tot face vorbire ne conduce chiar pe noi, simpli votanţi, în postura de a urî sau simpatiza în funcţie de alegerile pe care fiecare om le face. Fără exagerări, se nasc dispute şi conflicte încărcate de violenţă simbolică din cauza diverselor intenţii de vot. Fiecare acuză pe fiecare de a fi rău sau bun, în funcţie de ce votează. Asta deşi logica primară ne impune tuturor ideea că oricare ar fi decidentul politic, viaţa noastră nu se va schimba substanţial. Acest conflict social latent a generat, cred eu, prezenţa destul de mare la vot din primul tur. Pe aceeaşi logică, se prea poate ca prezenţa din al doilea tur să fie comparabilă. Doar slăbirea mobilizării unei tabere poate conduce la modificare substanţială a prezenţei la urne.
Vina este în principal a campionului în exerciţiu. Cu tot respectul pentru staff-ul său, dar duşmanul colectiv nu a fost bine ales. Mitul conspiraţiei a fost epuizat de sens şi poate fi aplicat bidirecţional. Nu este ceva pe care Traian Băsescu să-l poată spune faţă de Iliescu, Hrebenciuc şi Vanghelie, pe care Mircea Geoană să nu-l poată spune faţă de Videanu. Udrea sau Ridzi. Violenţa simbolică manifestată prin agresivitate verbală îi transformă pe purtătorii de mesaj ai preşedintelui în fanatici cu centura de dinamită în jurul brâului. Personaje politice altfel simpatice în felul lor au fost sacrificate de dragul luptei de tranşee, deşi lupta pare a fi pierdută. Mă întreb oare: aruncându-i pe toţi în luptă, dacă Traian Băsescu va pierde, cine va rămâne să conducă Partidul Democrat Liberal după alegeri?
De partea cealaltă, mă mărginesc să observ un slogan genial: Învingem împreună. Căci, dacă o va face, Mircea Geoană va învinge împreună cu Crin Antonescu, cu Corneliu Vadim Tudor, cu Marko Bela, cu Gigi Becali şi chiar cu Sorin Oprescu. Dacă Geoană învinge, toţi vor avea de câştigat. PDL se va dezumfla şi fiecare îşi va recupera o parte din vigoarea pierdută. Problema cea mare pare a fi un PSD prea viguros, dar despre asta altă dată.
Griuri colorate
Nu suntem albi şi negri, portocalii şi roşii, suntem oameni capabili de opinii, chiar de polemică. Poate fi constructivă sau nu. În momentul în care vedem doar culori tari şi ni se pune portocaliu sau roşu în faţa ochilor coborâm o treaptă. Fetişizarea semenilor politici doar pentru că ne reprezintă este un prim pas al diluviului societăţii. Cu cât vom învăţa că fiecare culoare este în fapt un gri colorat, cu atât mai bine.
Sursa foto: www.peatom.info
Despre autor: Cristian Calugaru
Va puteti abona prin 
RSS
Frumos titlul dar cred ca tocmai “maniheismul” este concepyul cel mai strain de plaiurile mioritice.
Plecand de la Burebista care a cazut rapus de proprii osteni, trecand pe la razboaiele medievale intre Moldova si Muntenia, “actul de la 23 august” cand am luptat alaturi de nemti pana cand ni s-a parut ca rusii sunt mai tari, am ajutat NATO sa bombardeze Serbia si acum suntem la Curtea Internationala de Jutitie impotriva UE si alaturi de sarbi, si alte nenumarate exemple similare cred ca pot defini perfect capacitatea noastra ca popor de a discerne intre bine si rau si de a actiona constient intr-o directie sau alta.
Cred ca dai o amploare prea mare fenomenului si ca nu exista o polarizare reala la nivelul intregii socitati ci mai degraba o propaganda sustinuta de ambele tabere pentru ultima suta de metri. O sa vedem saptamana viitoare, indiferent de cine va castiga, ca rezultatul va fi “rezultatul vointei majoritatii care a inteles unde e adevarata manipulare si prin vot a aparat democratia”.
Fiind prea aproape de miezul evenimentelor suntem cativa carora ni se pare ca traim in mijlocul unei revolutii. Ia cazeaza-te 2-3 zile pe la Dolhasca (habar n-am unde e dar stiu ca s-a nascut acolo Maestrul Arsinel) fara DIGI TV si analizeaza daca mai e vorba de aceeasi divizare masiva!
Pentru studiu am urmarit asta seara pe TVR Cultural, pentru a suta oara, un film fundamental: “Titanic Vals” cu Birlic. Mai amintiti-va de “Morometii”, “Cel mai iubit dintre pamanteni” si “De ce trag clopotele Mitica?”.
Dupa toate astea presarate cu “Sinteza Zilei” si “Realitatea te priveste” iti vine sa strigi in gura mare sloganul raposatului (din punct de vedere politic) Oprescu :”HAI ROMANIA!”.
Am scris asta înaintea scandalurilor de ieri şi luni.
Iar fenomenul este unul generalizat. Uită-te la certurile care apar între diverşi oameni, la luptele de stradă dintre diversele galerii de fotbal, la circul ăsta electoral sau la scandalul care apare când o categorie socială (oricare – exemplu: judecătorii) îşi cere drepturile (ceilalţi sar ca arşi).
Se instigă clase sociale împotriva altor clase sociale şamd. Asta ţine de fenomenologie şi nu numai de campania electorală.