PDL incotro?
Da, aveţi dreptate! Titlul arată foarte clar că m-a impresionat articolul precedent scris de Cristi, aşa că m-am gândit: dacă tot e să-mi fac revenirea pe blogul masteratului, pe 2010, hai să încep cu un articol to remember, să abordez şi eu un subiect mai nedigerabil şi care, cel puţin pentru mine, ridică multe semne de întrebare.
În ultimele câteva zile/săptămâni/luni am avut alegeri parţiale în Sectorul 1, am avut şi alegeri prezidenţiale, ba chiar şi un scrutin european. Concluziile, în ordine cronologică descrescătoare, spun în primul rând că nouveaux riche-ismul cu aromă de nepotism este taxat sau ignorat de către electorat. Mai spun că probabil cea mai concentrată campanie media îndreptată împotriva unui om (aproape toţi împotriva lui Unu) nu îţi garantează o trecere lină a finish-ului prezidenţial. Şi, nu în ultimul rând, am mai văzut că PPE mai dă şi câte-o mână de ajutor, respectiv de încredere, României. Cioloş e o bilă albă în tot acest context.
Pornind de la evenimentele de mai sus, dar şi de la un articol interesant, cred că este timpul să gândim problema doctrinară, uitându-ne atent, de data aceasta, la democrat-liberali. Nu cred că a existat talk-show politic cu miză electorală în care unui reprezentant PDL din studio să nu i se reproşeze din partea celorlalţi invitaţi (liberali sau social-democraţi) deriva doctrinară în care partidul pluteşte sau originile nesănătoase pe care acel reprezentant le-a moştenit din perioada înnegurată a anilor ’90. Contraatacul comunicaţional al reprezentantului PDL a fost, de cele mai multe ori, puţin credibil, fără argumente puternice, iar asta spune multe despre ADN-ul politic pe care mulţi dintre actualii lideri democrat-liberali consideră sau, şi mai grav, nu conştientizează că îl au.
În această perioadă au loc mişcări interne, de repoziţionare politică. Chiar dacă mai puţin convulsive decât în cazul PSD, PDL nu este strâin de anumite fricţiuni care au loc între plăcile turnante ale partidului. Având în vedere că, şi în cazul lor, mult-aşteptatul congres ar trebui, pe lângă reconfirmări sau penalizări pe funcţii interne, să abordeze problema doctrinei, nu trebuie să ne mire ieşirile blogosferice (interpretate de unii ca pură revoltă internă, antioligarhică) pe care un Cristian Preda sau un Sever Voinescu le-au avut în ultima perioadă. Există şi în acest partid molecule şcolite şi harnice care sunt interesate în primul rând de aducerea partidului pe o magistrală doctrinară clar-delimitată. Spre o identitate politică limpede, cu care să nu-ţi fie ruşine să scoţi capul în Europa. În acelaşi timp, există alţi reprezentanţi grei ai partidului care, cumva plictisiţi de aceste aspecte neinteresante, înţeleg că partidul trebuie să leviteze în jurul conceptului de catch-all, iar doctrina politică să fie la vremuri noi, tot noi, respectiv alegerile trebuie câştigate, nu contează cu voturile cui le câştigăm! Până la urmă, politicienii din ultima categorie cunosc şi urmează regulile elementare ale politicii (acaparează puterea şi menţine-te la butoane), aşa că nu trebuie în niciun fel blamaţi.
Cu toate acestea, problema eredităţii şi identităţii politice, ridicată din ce în ce mai des de unii, poate lăsa urme adânci asupra viitorului parcurs al PDL pe scena politică din România. Guvernarea actuală şi măsurile economice luate de către democrat-liberali riscă să readucă acest partid la titulatura iniţială, să rupă orice idee de liberalism pur, de dreapta, din profilul acestui partid, şi să-i poziţioneze pe reprezentanţii formaţiunii mai degrabă spre centrul spectrului politic românesc, atacaţi în permanenţă atât de stânga adevărată (PSD), cât şi de liberalii care se vor autoproclama (deja o fac…) unicii reprezentanţi ai principiilor de dreapta din România. Strânşi într-o menghină politică, democrat-liberalii ar trebui să ia cât mai rapid o decizie în ceea ce priveşte direcţia politică pe care formaţiunea lor să o urmeze nu în următorul ciclu electoral, ci în următorii zeci de ani! Ca membri PPE, concentrarea excesivă pe zona creştin-democratică a doctrinei, aşa cum „conservatorii” partidului doresc, nu ar însemna o modificare din temelii a identităţii şi percepţiei actuale asupra PDL. Ar însemna menţinerea formaţiunii în centrul spectrului politic, mişcându-se haotic în jurul conceptului creştin-democraţiei româneşti; direcţie care în România, dacă ne uităm la Marian Miluţ, nu prea a avut lipici la electorat, pentru simplul motiv că nu există o astfel de cerere din partea electoratului!
Toate acestea mă fac să revin la, evident, personajul principal din acest partid, Traian Băsescu, cel care a câştigat cu ajutorul greilor de partid o luptă aproape imposibilă, dar care şi-a ajutat partidul în cele mai grele momente ale existenţei acestuia. Sunt de părere că în următorii 5 ani de mandat, preşedintele ţării va dori, pe lângă mult-promovata reformă a statului, respectiv o Constituţie după chipul şi asemănarea sa, să reuşească şi o mult-aşteptată reformă a PDL. Va dori să rămână în cărţile de istorie ale poporului, la fel cum va dori să fie numele de pe prima pagină din cartea de istorie a partidului. Tocmai de aceea, sunt de părere că tot ceea ce va însemna atac intern PDL în perioada următoare, va fi, în realitate, un semnal pe care Traian Băsescu încearcă să îl dea în interiorul formaţiunii sale, respectiv nevoia revizuirii doctrinare, dar şi a cadrelor democrat-liberale.
Aşa cum un reputat sociolog explică, şansa PDL va fi aceea de a deveni lider de audienţă pe segmentul cel mai important de public din România, respectiv să devină în realitate principalul (adică singurul!) partid de dreapta din ţara noastră. Iar pentru a fi perceput şi votat ca partid de dreapta, politicile pe care le propui vor trebui să ţină cont şi de latura economică liberală, respectiv de o imagine publică impecabilă, care să-ţi readucă înapoi parte din intelectualii care au înconjurat acest partid în ultimii 5 ani. Nu este suficient să repeţi după fiecare scrutin că electoratul românesc doreşte dreapta la guvernare sau că PDL ar trebui să guverneze cu PNL. Trebuie să vii cu dovezi palpabile, executive, care să îţi acopere bună parte din retorică. La fel, titulatura de partid-manea trebuie şi ea avută în vedere, pentru că indiferent de efectele electorale benefice pe termen scurt, partitura care trebuie urmată în partid trebuie să ducă electorul cu gândul mai degrabă la o simfonie, în niciun caz la un bairam! Altfel, dreapta românească nu va fi niciodată unită în jurul acestui partid. Iar PNL de-abia aşteaptă orice greşeală, pentru a renaşte din punct de vedere electoral.
Vorba cântecului: vântul bate, apa trece, dar ce pietre rămân? Voi ce credeţi? Care ar trebui să fie planul politic macro pe care democrat-liberalii ar trebui să îl urmeze şi să îl interiorizeze?
Update: tocmai ce-am văzut că se pregăteşte o Convenţia Naţională PDL pentru la toamnă. Interesant.
Sursa foto: www.pdlcluj.ro
Despre autor: Paul Aparaschivei
Va puteti abona prin 
RSS
“nouveaux riche-ismul cu aromă de nepotism este taxat sau ignorat de către electorat” – nu înţeleg ce variantă ar mai rămâne, aceea de a fi încurajat ?
Ar exista și posibilitatea să fie exploatat, pe termen lung, într-un mod inteligent. Adică să fie crescuți, cam ca fiii de fotbaliști, în școala de politică “Traian Basescu”, respectiv să nu fie aruncați pe teren, cu prima echipă, la vârsta nepotrivită.
Deşi exprimarea ta a fost puţin confuză în articol, în răspunsul, care priveşte nu din perspectiva electoratului, ai dreptate. În echipele şcolilor politice nu se prea investeşte pe termen lung. Totuşi, dacă ar fi crescuţi, cui ar aduce avantaje ? Doar juniorilor Borgia şi nu Alexandrilor. Oamenii politici care încurajează exploatarea nepotismului caută avantaj în apex-ul carierei proprii. Copiii oricum au viitorul financiar asigurat. Şi aici merg cu gândul la o categorie de tineri care nu au aceleaşi garanţii, dar care are un mare potenţial pentru succes politic sau economic. Şi urmărind aceeaşi cale a raţiunii, ajung la revelaţia faptului că noi nu vorbim despre şcolile tineretului politic românesc. Cine promite ?
Discuţia a luat o direcţie puţin aiurea. Mă rog…
În ceea ce-i priveşte pe moştenitorii actualilor lideri, nevoia “bătrânilor” de a-şi pune odraslele pe o orbită politică eficientă ţine de nevoia biologică, cred, de a se asigura că şi gena politico-economică va beneficia de viaţă după moarte, respectiv de o tinereţe şi prosperitate fără bătrâneţe.
Plus că bătaia pe resurse nu se termină niciodată. E perpetuă. Iar oamenii de la butoane vor dori din ce în ce mai multă putere. Apex-ul politic al unui personaj nu reprezintă decât baza de la care urmaşul său porneşte.
În ceea ce priveşte ultima ta întrebare, TSD-ul se mişcă, cred eu, destul de bine.