24 de ore cu Basescu in Turkmenistan
Saptamana aceasta l-am insotit pe Traian Basescu in vizita oficiala pe care a intreprins-o in Turkmenistan. Am simtit, pe de o parte, ca ma intorc in trecut, vazand cum este cultivata acolo adulatia pentru liderul tarii (care este si presedinte si premier) si cum acesta exceleaza in megalomanie, si pe de cealalta parte, am simtit ca am calatorit in viitor, vazand peisaje aproape martiene, populate cu cladiri futuriste, de un alb imaclulat.
Turkmenistanul, ţara cu aproximativ patru milioane de locuitori, aflata intre Iran, Uzbekistan, Afganistan, Kazahstan si avand litoral la Marea Caspică, este cunoscut pentru imensele rezerve de hidrocarburi, dar si pentru cultul personalitatii cu care a fost obisnuit in timpul preşedintiei excentricului Saparmurat Niazov, cel care a redenumit pana si lunile anului si zilele saptamanii după placul inimii sale. Din 2007, după decesul brusc al lui “turkmenbasi” (parintele tuturor trurkmenilor), ţara este condusa de Gurbangulî Berdîmuhamedov, pe care preşedintele Traian Bssescu l-a intalnit miercuri.
Ţările petro-autoritare, la fel ca şi Turkmenistanul, impun cetăţenilor un pact implicit – privarea de democraţie în schimbul asigurării unui grad de bunăstare. Este un un târg tentant, având în vedere că poporul turkmen primeşte gratis combustibilul, gazele şi apa. Berdîmuhamedov reuşeşte să menţină populaţia mulţumită, în ciuda faptului că nu sunt respectate sub nicio formă principiile democratice. După cum spunea Bhavna Dave, membră a Centrului pentru studii contemporane asupra Asiei Centrale şi Caucazului din cadrul Universităţii din Londra, este vorba despre un pact implicit între stat şi cetăţeni. Astfel de regimuri se folosesc de resursele lor naturale pentru a-şi asigura susţinerea din partea populaţiei.
Capitala Turkmenistanului, Aşhabad, pare un adevărat oraş al lui Potemkin – numai faţadă, numai decor ireal, sub care se ascunde pornirea dictatorială şi megalomania. Clădiri uriaşe, intimidante, somptuoase, din marmură albă adusă din China sau Italia. La Aşhabad, nume care derivă din persană, unde înseamnă “oraşul construit din iubire”, se clădeşte cu frenezie, pentru a demonstra bunăstarea poporului turkmen, aflat în plină “eră a renaşterii spirituale”. Clădirile sunt, în schimb, nelocuite şi nici măcar nu sunt finisate pe interior. Arată bine numai pe exterior şi sunt gândite ca vector imagologic: să dea impresia de supremaţie.
Delegaţia preşedinteleui Băsescu a fost primită cu mare fast la Aşhabad, iar acest lucru a fost vizibil încă din prima clipă. Maşina pusă la dispoziţia preşedintelui a fost un Maybach, în oraş existau panouri cu pozele alăturate ale lui Berdîmuhamedov şi Băsescu, iar pe traseul pe care se deplasa coloana oficială, cât şi în zonele din jur, a fost complet restricţionat traficul rutier şi cel pietonal. Oricum acest lucru nu ar fi fost o problemă, pentru că pe cele şase benzi ale bulevardelor principale nu circulă decât răzleţ câte o maşină şi nici oameni nu prea sunt de întâlnit pe străzi.
Oraşul Aşhabad se află în partea de sud a ţării şi are aproximativ 700.000 de locuitori, aproape invizibili însă.
La prima vedere, clădrile mari şi albe, având cupole boltite, poleite cu aur, statuile care par din aur masiv (unele chiar sunt!) şi se învârt după soare îţi iau ochii. Apoi le vezi la tot pasul şi începi să îţi pui întrebări. Cam seamănă între ele, cât despre gust… Liderul ţării, preşedintele-premier Gurbangulî Berdîmuhamedov, este în schimb foarte mândru de ele, iar portretul său este arborat la tot pasul. În unele locuri sunt şi citate imense, cu litere aurite, din panseurile sale. În toate portretele, Berdîmuhamedov apare cu un porumbel al păcii şi are asupra sa o lumină crepusculară, luminându-l ca un fel de aureolă.
Pentru un turkmen, în afară de liderul Berdîmuhamedov, există trei motive de mândrie – calul, câinele şi covorul, “cei trei C”. Câinele este animalul care le apără în stepă caprele şi alte animale domestice, covorul este cel pe care se roagă, iar rasa de cai Ahai-tek este una dintre cele mai vechi de pe pământ. Calul, care se află pe stema turkmenă, este o rasă robustă şi rezistentă la căldură. Se pare că şi Alexandru Macedon a folosit aceşti cai în războialele pe care le-a dus.
Criza? Care criza? Fara criza!
Despre Berdîmuhamedov se spun multe, dar văzându-l în acţiune, în fruntea Consiliului de Miniştri, începi să crezi că toate par adevărate. În primul rând, se spune că atunci când a murit Saparmurat Niazov în decembrie 2006, Berdîmuhamedov a ajuns în fruntea ţării printr-o lovitură de stat muşamalizată, la care nimeni nici nu concepea să reacţioneze. Se mai spune că Berdîmuhamedov este fiul nelegitim al lui Niazov şi că de aceea l-a ţinut pe lângă el, ca dentist personal, vicepremier sau ministru al sănătăţii.
La început, Beredîmuhamedov nu a vrut să impună cultul personalităţii la fel de insistent cum făcea Niazov, dar apoi şi-a dat seama că poporul are nevoie de cineva pe care să-l aduleze. Astfel că imaginea sa este nelipsită. Până şi cele trei canale TV existente au ca logo chipul său.
Toţi membrii cabinetului de miniştri au ceasuri cu poza presedintelui pe cadran. De altfel, toţi miniştrii săi se îmbracă la fel, iar la şedinţa de “guvern” sunt obligaţi să se prezinte în faţa biroului său şi să îşi ia notiţe în picioare. Reuniunile sunt transmise în direct, pentru ca poporul să vadă cum sunt struniţi politicienii şi ce lider incontestabil are.
În plus, Berdîmuhamedov are un vicepremier al propagandei, care se ocupă strict de promovarea imaginii favorabile a şefului statului.
Un alt capriciu al preşedintelui este ca de Ziua Sportului toţi funcţionarii publici, chiar şi cei cu cel mai înalt rang, să urce un verasant de 12 kilometri, pe lungimea căruia au fost construite trepte special în acest scop. Nimeni nu este scutit, iar fiecare om al statului, cu preşedintele în frunte, se înscrie la baza muntelui pe o listă şi apoi sunt bifaţi cu o semnătură când se întorc din vârf.
Nici delegaţia României, care a cuprins şi doi miniştri, pe Adriean Videanu şi Cristian Diaconescu, nu a fost scutită de unele momente şi tratamente care au părut suprinzătoare. În primul rând, oficialii români au fost ţinuţi în picioare cam 40 de minute în faţa clădirii Consiliului de Miniştri, să-i aştepte pe cei doi lideri, Băsescu şi Berdîmuhamedov. În tot acest timp, gărzile militare de onoare, în uniforme groase şi rigide, cu cizme lungi în picioare, stăteau nemişcate la o căldură de peste 45 de grade Celsius. Din jumătate în jumătate de oră prin faţa lor trecea un alt soldat care le ridica chipiul, îi ştergea de sudoare ca pe nişte obiecte inerte şi apoi le punea chipiul la loc.
Delegaţia română, în frunte cu cei doi miniştri, a fost pusă să aştepte şi în timp ce şefii de stat au avut o discuţie tete-a-tete şi au băut o ceaşcă de ceai. Convorbirile în plenul delegaţiilor nu au mai avut loc, întrucât preşedintele turkmen a monopolizat toată discuţia. De fiecare dată când intra în sală sau termina de rostit un discurs lung, toţi miniştrii şi aghiotanţii aplaudau plini de patos.
La început, delegaţia română a fost surprinsă şi nu a ştiut cum să reacţioneze. Apoi şi-au dat seama că ar putea provoca nemulţumire, dacă nu s-ar alătura grupului de “fani entuziasmaţi” şi au început să aplaude, unii mai cu forţă, alţii mai discret. Până şi preşedintele Băsescu a părut că s-a săturat de prelungite discuţii cu Berdîmuhamedov, pentru că la un moment dat i-a arătat ceasul, sugerându-i că programul a fost depăşit îngrijorător de mult.
Preşedintele României a plecat în Turkmenistan cu obiective clare: să pună bazele unei cooperări energetice şi să obţină intrarea companiilor române în industria de exploatare a zăcăminteleor turkmene de hidrocarburi. Berdîmuhamedov a părut interesat însă de cu totul altceva: să-şi dezvolte litoralul turkmen prin know-how-ul turismului românesc şi să obţină ajutorul României pentru realizarea lacului artificial din deşertul Kara Kum, un alt proiect grandios a cărui utilitate este îndoielnică.
Cu toate că obiectivul României ar fi fost să obţină de la Berdîmuhamedov o declaraţie publică privind deschiderea unei ambasade la Bucureşti – ceea ce ar fi facilitat cooperarea economică şi energetică – se pare că discuţia cu Băsescu la o ceaşcă de ceai nu a reuşit să-l convingă pe liderul de la Aşhabad. Nu s-a spus niciun cuvânt despre asta. În plus, Berdîmuhamedov nu a rostit nicio clipă cuvântul “Nabucco” sau sintagma “cooperare energetică directă cu România”. S-a limitat la declaraţii vagi referitoare la necesitatea securităţii energetice şi a diversificării resurselor. Potrivit unor surse, Turkmenistanul ar putea pune la dispoziţie, fără probleme, toate cele 30 de miliarde de metri cubi anual necesari Nabucco, dar nu este pregătit să facă un pas concret până când nu se convinge de siguranţa realizării proiectului.
În tot cazul, pentru prima oară de la începutul anului, am asistat la o întâlnire la nivel înalt la care să nu se fi pomenit nimic despre criza economică şi măsurile de redresare. Criza parcă nici nu ar exista în Turkmenistan, cu toate că preţul la petrol şi gaze scade.
In incheiere: jurnalul de la ora 21.00
Pe aeroport, înainte de decolare, delegaţia română a putut să vadă o parte din relatările despre vizita preşedintelui român la postul de ştiri turkmen. Pe durata întregii zile, zeci de cameramani îmbrăcaţi la fel – cămaşă albă, tichie şi vestă pe care era înscripţionat numele ţării lor – au roit în jurul celor doi preşedinţi. Nici urmă de reporteri turkmeni. Oricum nu se puteau pune întrebări. Pe lângă filmările din zeci de unghiuri cu preşedintele lor şi al nostru, operatorii au stat cu obiectivul aţintit şi asupra presei din România. Cel mai probabil, voiau să arate poporului turkmen, la indicaţia vicepremierului propagandei, cum jurnaliştii occidentali sorb cu cel mai mare interes fiecare cuvânt al lui Berdîmuhamedov. Jurnalul de la ora 21.00 de la postul de ştiri turkmen a dovedit-o din plin. Până ca delegaţia să se deplaseze la avion, ştirea cu vizita preşedintelui român dura deja de vreo 20 de minute. În prim-plan – Berdîmuhamedov vorbind, iar Traian Băsescu dând din cap afirmativ şi luând aminte.
Nota: O varianta a acestei relatari a fost publicata si pe fluxul agentiei de stiri NewsIn
Sursa fotografii: arhiva personala
Despre autor: Adriana Tarus
Va puteti abona prin 
RSS
