Jurnal de călătorie: Riga (I)
Material scris cu ocazia participarii in proiectul Where Does Europe End, pe tema Multilingvism, desfăşurat de ONG-ul Aegee Europe (16-23 iunie).
Prima zi în Riga – 16 iunie
Durata zborului de la Bucureşti la Riga durează mai puţin de două ore. Primul contact cu Riga este unul friguros, de la 35 de grade câte erau la Bucureşti, am ajuns la 15. Îmi spun că în curând or să fie şi mai puţine pentru că se va înnopta. Aveau să mai treacă nişte zile până să observ că noaptea letonă durează foarte puţin. Primul incident are loc chiar la controlul paşapoartelor. Sunt întrebată de unde vin şi de ce nu am paşaport. Îmi amintesc că, în momentul când am achiziţionat biletul, un angajat Tarom foarte obosit mi-a bolborosit ceva despre un paşaport, dar nu a putut să îmi ofere şi o explicaţie şi, prin urmare, nu l-am luat în seamă. Eu nu am paşaport fiindcă mi-a expirat şi nu mi-am făcut altul fiindcă suntem în Uniunea Europeană, încă persoana de la controlul paşapoartelor nu pare a fi mulţumită de răspuns. Îmi dă de înţeles că nu a mai văzut până acum buletin românesc şi că nu ştie cum arată. Şi nu înţelege nici cu ce avion am venit pentru că nu a aterizat nici un avion din România. După ceva timp aveam că mă gândesc că Bucharest sună ca Budapest şi tot după ceva timp aveam să îmi găsesc bagajul pe banda bagajelor de Belgrad. A doua zi urma să fiu întrebată dacă românii ar dori ca ţara lor să se integreze în UE în viitor.
Mă întâmpină un leton cu nume de german şi nu îmi pot stăpâni curiozitatea să îl întreb de ce origine este. Am aflat o poveste de familie tipic letonă în care sunt împletiţi deopotrivă germani, letoni, ucraineni, beloruşi, lituanieni etc. Pare că elementul cheie este convieţuirea, însă, pe parcursul şederii mele în Letonia, am să aflu că această convieţuire nu este mereu una armonioasă. Prietena lui Martins este ucraineană. I se spune că nu vorbesc rusa şi nu este foarte încântată. Nu înţelege de ce. Trebuie să îi explic că o ţară întreagă nu vorbeşte rusa, că noi nu studiem rusa în şcoli. De ce? Este întrebarea care devine laitmotivul şederii mele în această ţară baltică unde am senzaţia că pătrund într-o altă dimensiune. Românii nu învaţă rusa pentru că nu vor, pentru că nu o consideră limba francă a spaţiului estic aşa cum o consideră alte popoare şi pentru că nu o iubesc, nu simt nici o afiliere de nici un fel cu rusa. Dacă ar fi să aleagă să studieze o limbă străină în plus, românii ar alege franceza, spaniola sau germana, în nici un caz nu rusa. Ceea ce încerc eu să îi explic este că noi ne simţim mai aproape de spanioli şi de francezi pentru că suntem latini şi am învăţa germana pentru că îi admirăm pe germani din multiple puncte de vedere. Şi pe ruşi? Ei bine, nu îi admirăm pe ruşi şi nici nu sunt un model de urmat pentru noi ca popor. Din fericire, momentul tensionat legat de studierea limbii ruse este întrerupt de un Kārum. Ce reprezintă acest cuvânt ciudat? Un fel de bomboană de ciocolată cu brânză dulce şi cu vanilie. Ceva delicios! Ieva îmi spune că în momentul în care este departe de Riga cel mai mult îi lipseşte Kārum.
Dar de ce sunt eu în Letonia? În urmă cu 2 ani mă implicasem într-un proiect în Turcia care se desfăşura în Çanakkale. Proiectul a fost unul reuşit din toate punctele de vedere. În fine, poate nişte studente din Danemarca nu au rămas cu cea mai bună imagine posibilă despre studentele din România, dar asta este altă poveste. După ce am părăsit Çanakkale pe un feribot, cântând şi dansând în timp ce turcii ne urmăreau cu privirea de pe mal şi o româncă cu inima îndurerată flutura plângând o batistă, am continuat să mai păstrez legătura cu câţiva dintre participanţi. Unul dintre ei este Percin Imrek, devenit membru fondator al proiectului Where Does Europe End desfăşurat de ONG-ul Aegee Europe. Printre obiectivele proiectului se enumeră: să examineze graniţele fizice şi psihice ale Europei percepute de oameni, să contribuie la asumarea unui discurs public despre identitatea europeană şi viitorul Uniunii Europene, să aducă în discuţie probleme legate de interesul comun al societăţii europene şi politică, să ridice întrebări despre viitorul Europei în general şi al integrării în particular, să dea putere şi să încurajeze tinerii să fie cetăţeni activi şi să creeze o platformă europeană pentru schimburi culturale, înţelegere reciprocă şi toleranţă.
În momentul de faţă, proiectul se desfăşoară în Letonia şi Belarus pe tema Multilingvism, după ce a parcurs etapele din Koszeg (Ungaria) şi Izmir (Turcia). Pe viitor, membrii Aegee se vor întâlni în Suedia, Spania, Grecia, România, Belgia şi chiar în Peru în alte etape din cadrul proiectului Where Does Europe End. În Riga, fac parte dintr-o echipă spaniolo-româno-maghiară şi colaborăm foarte bine. Ceilalţi participanţi vin din: Franţa, Olanda, Germania, Polonia, Grecia, Azerbaidjan, Finlanda şi evident Letonia, însă avem şi chinezi, ruşi şi beloruşi. Diversitatea este foarte mare şi asta face proiectul mult mai interesant. Despre graniţele Europei sunt multe de dezbătut.
Despre toate acestea si despre multe altele, in curand! 
Despre autor: Catalina Grigorasi
Email 
Va puteti abona prin 
RSS
Salut,
Ti-am gasit articolul printr-un search intamplator pe Google, cautand sa alfu chiar cat dureaza noaptea in Letonia si l-am citit cu mare interes. Motivul este ca si eu trebuie sa merg in Riga pentru un an si mai am mai putin de doua saptamani pana la plecare. Sunt foarte curioasa sa ii cunosc mai bine pe cei cu care voi lucra si pe cei din Letonia, dar nu pot sa nu fi si speriata. Cum a fost pentru tine acomodarea in Riga? Cum ti se par oamenii? Ce sfat ai putea sa imi dai?
Multumesc, Lili
Să o iau pe rând, pe la 23 seara pare că se înnoptează, dar este încă lumină. Întunericul ţine doar vreo 3 ore în luna iunie când am fost eu. Pentru mine era şi mai bizar că intram într-un club la 23 şi ceva seara şi ieşind la 3 dimineaţa nu mai prindeam deloc întuneric, începea să se facă lumină.
Români nu sunt foarte mulţi prin acele părţi, dar am surprins o discuţie în avion în care unii care lucrau în Letonia şi-au schimbat contactele ca să se reîntâlnească în oraş şi spuneau că s-au înregistrat la consulat aşa că te-ai putea duce să întrebi ce alţi români mai sunt şi cum îi poţi găsi.
Oamenii sunt prietenoşi, eu am avut norocul să am nişte amici în Riga de prin alte proiecte internaţionale şi am stat la ei, mi-au gătit, am mai aflat şi eu mai multe despre ţară. Chiar au fost foarte atenţi şi deschişi, doar nu ne ştiam de o viaţă. Cu acomodarea… eu mereu am genul asta de experienţe, să mă duc într-un loc şi să mi se pară foarte diferit de ţara mea. Sunt foarte aproape de natură, foarte aproape de fraţii lor baltici, de copaci, or să ţi se pară naţionalişti toţi, dar este normal pentru că nu sunt foarte numeroşi, iar dacă nu ar fi fost aşa naţionalişti să se zbată pentru ţara lor şi pentru tot ce este specific lor nu ar fi rezistat tuturor invaziilor posibile. La urma urmei, pruşii au dispărut ca urmare a epurării exercitate de o anumită naţiune…