Jurnal de călătorie: Riga (III)
Ziua a treia (18-19 iunie)
Ziua debutează cu o minunată vizită la Parlamentul Letoniei. Deşi organizatorii letoni îmi repetă de vreo trei ori faptul că trebuie să îmi iau paşaportul la mine ca să pot intra, mă gândesc să nu mă mai chinui cu explicaţii de genul România este membră EU, de aia nu am eu paşaport.
În faţa Parlamentului, îmi dau seama că nu am nici buletinul la mine, dar intru fără nici cea mai mică complicaţie cu carnetul de condus. În definitiv, nu ştiu dacă s-a prins cineva sau nu că nu aşa arată o carte de identitate românească. Văd un parlament cu câteva camere, nu prea mari, de ajuns pentru cei 100 de membrii ai parlamentului unicameral din Letonia. Mă arăt impresionată, ca toţi ceilalţi de altfel, pentru organizatorii noştri care se bucură foarte mult de această clădire. Bineînţeles că cei mai impresionaţi, ca întotdeauna de altfel, sunt letonii. Nu mă pot abţine să fac câteva remarci despre Parlamentul României. Până şi spaţiul destinat presei aici este mic, cu câteva locuri. Prin toată clădirea, ca şi prin toată ţara, predomină acel roşu închis care se regăseşte şi pe steag, culoarea sângelui închegat, cum aveam să aflu printr-o explicaţie.
Războaiele pe acest teritoriu au fost foarte sângeroase şi cu multe victime. Când un luptător murea, era acoperit cu un cearşaf alb, în timp ce totul în jurul lui era roşu de la sângele scurs. Aceasta este şi simbolistica steagului nostru.
Pentru că avem ceva timp liber până încep workshop-urile echipei formate din Gabor, Guillermo şi Catalina, adică un ungur, un spaniol şi eu (singura româncă de pe aici), colindăm prin oraş şi ajungem în piaţă, unde o poloneză stabilită în Germania nu ratează ocazia să îşi cumpere o supă roz, ciudată la gust, şi nişte suc de pâine neagră, şi mai ciudat la gust. Izabela spune că ar putea mânca toată viaţa ei acea minunată supă roz, noi ceilalţi proveniţi de prin alte culturi nu suntem de aceeaşi părere. Oamenii aici mănâncă alte alimente. Mă întreabă ce mâncăm noi tradiţional în România şi mă chinui să le explic de mămăligă, de mălai, că se face din porumb, că mălai nu înseamnă popcorn. Punem nişte smântână, ce este aia smântână? Nu, nu am venit de pe Marte, trăiesc şi eu pe undeva prin Europa, prin UE chiar.
Ce bine că workshop-urile mă scapă de explicaţiile despre mălai şi despre smântână. Promit că nu mai ies din ţară fără mălai după mine, pentru că trebuie să le gătesc ceva tradiţional şi tocmai am aflat că prin părţile acestea nu există mălai. Pentru început, sunt nişte workshop-uri introductive despre proiect şi despre organizaţie. Zilele următoare vor aduce workshopuri despre diversitatea limbilor, originile lor, limbi artificiale, esperanto, limbi şi dialecte, culturi minore în Europa, neologisme, limbi şi politică, relaţiile dintre letoni şi ruşii care locuiesc pe acelaşi teritoriu cu ei ş.a.m.d.
Guillermo este lingvist, un lingvist foarte pasionat de ceea ce face. Cred că succesul acestui proiect s-a datorat pasiunii lui pentru limbile străine şi a informaţiilor pe care le avea şi pe care dorea să le împărtăşească. Mă aşteptam ca participanţii la proiect să fi aplicat pentru că doreau să viziteze o ţară străină şi să se distreze într-un climat internaţional. Şi eu şi cei doi colegi ai mei am fost uimiţi să vedem că oamenii erau însetaţi de teorie, voiau să ştie cât mai mult, se implicau şi aveam un feedback constant din partea lor. Mai mult decât atât, majoritatea participanţilor aveau deja o parte din informaţiile pe care doream noi să le oferim. Era exact publicul unui proiect despre multilingvism pentru că vorbeau trei, patru, chiar şi cinci limbi la un stadiu destul de avansat. Vorbind mai mult cu ei, aflai că unii făceau parte din familii bilingve şi aveau două limbi materne, au călătorit destul de mult şi au lucrat şi în alte ţări unde au mai învăţat o limbă străină. Pentru mine, erau un exemplu tipic de ceea ce înseamnă o a treia cultură. Fiind o româncă pur sânge, cu bunici şi străbunici născuţi pe acest teritoriu, nu pot să neg faptul că îi simţeam pe un alt nivel decât mine pentru că, de fapt, ei nu aparţineau unei singure lumi. Aceştia sunt oameni care se pot adapta foarte uşor unui alt mediu de viaţă pentru că, în fond, chiar ei sunt o simbioză între culturi.
Olga are patru cetăţenii. Spune despre ea că s-a născut într-o ţară care nu mai există într-un oraş care nu mai există. În prezent locuieşte în Helsinki, dar a călătorit prin toată Europa. Mă lasă să înţeleg că nu i-a plăcut la Bucureşti pentru că au speriat-o nişte câini vagabonzi. Dacă voi nu aţi fost să vizitaţi Republica Moldova, ea a fost. S-a dus chiar şi în Transnistria. Olga a avut toate şansele pentru că, printre altele, vorbeşte şi rusa.
(Va urma)
Despre autor: Catalina Grigorasi
Va puteti abona prin 
RSS
Acum am alt grad de apreciere față de steagul leton. Să se odihnească în pace toți eroii lor. Știi, avantajul din a fi româncă pursânge este că îți poți prezenta într-un mod interesant și aprofundat cultura din care provii; a ta și a părinților și a bunicilor și a străbunicilor tăi, amin.
Într-un proiect de genul acesta, încerci mai mult să îţi promovezi limba. Am primit o groază de întrebări legate de română şi, din fericire, am fost suficient de pregătită să răspund la toate. Apoi urmează întrebări legate de politica României faţă de spaţiul estic, iar şi iar politică. Într-adevăr cultura din care provii este un factor important, te raportezi mereu la ea.