San Servolo (II)
A trecut ceva timp de la întoarcerea în România, impresiile s-au mai estompat, starea de enervare cauzată de un poliţist de frontieră şi un controlor de bagaje, amândoi simpatizanţi, pe semne, ai doamnei Mussolini sau votanţi ai lui Flavio Tosi, a mai trecut. Acum e mai lesnicios să privim Veneţia ca o mică bijuterie pentru care italienii şovini de astăzi nu au niciun merit. Sic transit gloria mundi!
Şi, har Domnului, am avut ce vedea. Sper că vedeţi şi domniile voastre din poze. Palatul Dogilor s-a dovedit o experienţă interesantă în a înţelege cum se realiza manipularea, cum dogele era de fapt unsul lui Iisus pe pământ, la acelaşi nivel cu apostolii. Vom mai vedea, de bună seamă, asemenea interpretări (în cheie românească, însă) şi în campania prezidenţială din această toamnă. Deja îmi imaginez o vizită a preşedintelui în funcţie la Suceava. Arhitectural, mult mai simplu decât m-aş fi aşteptat, puternic influenţat de arabi, Palatul Dogilor rămâne o fortăreaţă inexpugnabilă simbolic pentru popoarele care nu au avut valenţe expansioniste.
Basilica San Marco este altă mâncare de peşte: de departe cea mai gălăgioasă şi mercantilă Biserică în care mi-a fost dat să intru. Găseşti acolo ceva din spectacolul religios al „Războiului sfârşitului lumii”, dar şi din marketing-ul turistic tradiţional: intrare liberă, dar plata în interior pentru a vedea unele încăperi de 5×5 metri. Prea multă gălăgie.
Piaţa San Marco, furnicar umplut până la refuz de japonezi plecaţi trei luni în pribegie prin Europa, ne îmbie cu terase pe care se cântă (sic!) muzică de cameră. Orchestra e mică, dar preţurile sunt uriaşe.
Rialto e un pod pe care toţi cerşetorii sunt români, preţurile zboară către cer şi, mai important, se plimbă miresele veneţiene. Pe sub pod trece un gondolier tăcut care ascultă recitalul dat de un japonez cu o voce baritonală şi o pronunţie excelentă. Îl aplaudăm cu toţii: japonezul aşezat pe pernele murdare şi umede s-a dovedit a fi cel mai abil cântăreţ din barcă din toată Veneţia. La Murano, fabricile de sticlă s-au închis pe motive de criză – dacă te uiţi, însă, la preţurile de la sticlărie nu ai crede vreodată că lucrurile stau aşa.
La Biennale, loc de care se leagă multe glume ireverenţioase, este probabil cel mai extins muzeu de artă contemporană din Europa. Ne păstrăm departe, însă, de colegii de la şcoala de vară, încă nevoiţi să ne gândim la lucrarea şi prezentarea noastră de la Autoritatea Portuară.
Prezentarea a venit şi noi am reuşit să ne facem aplaudaţi şi, oricum, românii este mai deştepţi ca italienii. Şi oricum nu înţeleg de ce învăţământul românesc trebuie să meargă în direcţia occidentală. Dar asta este: până la urmă, studenţii de la ştiinţe politice din Italia nu trebuie să ştie nimic despre sociologie, pentru că face rău.
La plecare, avem gânduri bune pentru Andrea Ciampani (care va fi prezent pe 21 septembrie la Cluj-Napoca), pentru Martin Schafer şi chiar pentru Paolo Costa (cel mai realist şi aplicat dintre toţi italienii întâlniţi).
Per total, o experienţă interesantă, oameni noi, chiar orizonturi noi şi dorinţa de a repeta astfel de moment, însă, într-o cu totul altă ţară.
PS. Voi vota în această toamnă pe cel care va reuşi să abordeze cel mai credibil problema românească din Italia. Cât mai repede, pentru că acolo rulează deja The Romanian job. Şi asta-i fereastra prin care ei ne văd.
Despre autor: Cristian Calugaru
Va puteti abona prin 
RSS
