România pe scut
![pescut[1]](http://www.masteratpolitic.ro/wp-content/uploads/2010/02/pescut1-150x150.jpg "pescut[1]")
Câteva fapte despre orientarea militaristă românească:
- România are în acest moment mai mulţi militari trimişi în teatre de operaţiuni decât în oricare alt moment de după Al Doilea Război Mondial. Deşi s-a vorbit despre un plan de retragere a trupelor româneşti din Irak, acesta nu a fost niciodată stabilit, sfârşitul lui 2010, începutul lui 2011 rămânând date orientative.
- În termeni nominali, bugetul alocat Apărării a crescut de la 4,9 miliarde de lei în 2004, al doilea an de la intrarea în NATO, la 7 miliarde de lei în 2010. Asta deşi între timp s-a renunţat la stagiul militar obligatoriu şi s-a redus numărul de personal militar angajat în sistem.
- In octombrie 2009, Pentagonul a anunţat construcţia unei noi baze militare în România, care va găzdui peste 1600 de militari americani.
- România are, conform Gândul, peste 60 de angajaţi ai serviciilor secrete la 100.000 de locuitori.
Aceste observaţii vin în contextul chiotelor triumfaliste dinspre o parte a formatorilor de opinie după anunţul făcut de preşedintele României în urma şedinţei CSAT de joi 4 februariei în legătură cu acceptul dat de România ca o parte a elementelor de interceptare terestră a scutului anti-rachetă promovat de administraţia americană să se afle pe teritoriul ţării noastre. Ni se atrage atenţia, cu superioritate, că neacceptarea şi nesusţinerea unei decizii luate într-un cadru restrâns, recte CSAT, fără a ni se prezenta informaţii concrete, echivalează cu bolşevismul extremist. Care cum ar veni trebui să înghiţim fără să mestecăm o decizie atât de importantă şi să lăsăm ciocul mai mic, pentru că la putere sunt acum iubitorii de licurici americani, nu cei care fac vizite secrete la Moscova. Cel mai grav articol în acest sens mi se pare cel al lui Dan Tapalagă. Din trei motive:
-
susţine puterea de decizie al unui sistem oligocratic şi nedezbaterea publică a unui asemenea subiect (sau măcar parlamentară, aşa cum cere Ion Iliescu);
-
minimizează contraargumentele legate de riscuri şi costuri – despre care, apropos, Guvernul sau Preşedinţia nu au spus nimic (mi-e greu să cred că nu există şi minusuri);
-
sporeşte fanatismul rusofobilor, spunând că ei au câştigat o luptă (nu ştiam că există aceste falii atât de puternice în fibra naţională) şi că bine le facem ruşilor, pentru că le vom sta de-acum încolo ca un ghimpe-n coastă.
Poate cel mai important, odată cu amplasarea acestui sistem anti-rachetă, dar şi mai dinainte, România pare să fi renunţat la orice urmă de neutralitate în eventualitatea unor conflicte militare. Ca substanţă, intrarea în NATO şi amplasarea bazelor militare în România nu se diferenţiază de participarea la Pactul de la Varşovia, doar sensul de acţiune este diferit. Mai mult decât atât, pare că întotdeauna ne uităm condiţia: dependenţi energetic, până una-alta, de Rusia, neînzestraţi militari corespunzător, la frontiera de Est a NATO, insuficient dezvoltaţi economic, avem impresia că fără de noi lumea nu s-ar mai învârti. Condiţia noastră este una de pioni într-un nou război rece. Şi adevărul crunt pe care îl trăim zi de zi pare a fi fost exprimat corect de liderul opoziţiei pro-ruse de la Chişinău.
Pentru un moment, să analizăm lucrurile lucid. Ni se spune că suntem protejaţi de atacurile cu rachetă venite dinspre diverse ţări din Orientul Mijlociu, în special Iranul. Să fim serioşi, de ce ne-ar ataca iranienii tocmai pe noi? Adevărul este că reprezentăm o barieră, o graniţă, o delimitare, de data asta aflându-ne în Occident, nu în Orient. Să nu ne minţim: scutul anti-rachetă este pentru ruşi. Şi ce facem cu el în cazul în care se decid să ne atace? Nimic, pentru că nu putem rezista. Acţional, poate părea inutil. Mă tem însă că suntem arealul pe care o pisică şi-l marchează prin mijloace specifice. Şi revenim la costuri. Simplist, mai vând şi firmele de armament americăneşti ceva anti-aeriene în România.
O întrebare de final către distinşii analişti geopolitici în slujba portocaliilor: ce ne facem cu o posibilă nouă retragere aureliană?
PS. Conform numărătorii parţiale, e adevărat, trăim momente istorice, principiul revoluţiilor portocalii a făcut implozie: Ucraina se întoarce în timp, Ianucovici a câştigat (din opoziţie). Dacă americanii au negociat una contra cealaltă, au negociat prost.
Sursa foto: www.enciclopedia-dacica.ro
Despre autor: Cristian Calugaru
Va puteti abona prin 
RSS
“Scutul” începe să marcheze graniţele lumii multipolare spre care ne îndreptăm. Chiar dacă este o iniţiativă a americanilor, beneficiarii sunt ţările din vestul Europei. Nu ştiu câtă neutralitate ne mai putem păstra dacă deja am intrat într-un bloc de putere. A rămâne singuri e sinucidere. Putem spera la o investiţie mai mare din afară în această zonă tampon… dar joaca de-a independenţa este echilibristică. Cred că ne continuăm rolul istoric, de barieră de control al estului. Totuşi, modul în care a fost prezentată decizia, ca fiind deja luată – a sealed deal, este îngrijorător. Este nevoie de o dezbatere amplă.
O analiză geopolitică simplă ne arată că România nu poate fi, obiectiv vorbind, neutră. În ciuda modificării semnificative pe care lupta pentru resurse a suferit-o, în sensul diminuării factorului militar şi a creşterii celui economic, poziţia României, ca linie de demarcaţie între Est şi Vest, dar şi deschiderea la Marea Neagră, transformă ţara noastră într-o miză pentru influenţa marilor actori internaţionali. Şi să nu uităm că armele rămân ultimul mijloc de luptă pentru resurse. Aşa cum războiele din Irak şi Afganistan au arătat, componenta “soft power” este importantă dar, atunci când un potenţial inamic are o capacitate militară superioară la care, în ultimă instanţă, poate apela, eşti vulnerabil. Cu asta cred că am lămurit de ce nu se întrevede, cel puţin în viitorul apropiat, posibilitatea eliminării puterii militare de pe scena internaţionale.
A doua problemă care se pune în cazul nostru este dacă poziţia României trebuie să fie vehementă pro-SUA, cu riscul de a supăra Rusia. Aici trebuie să realizăm, în primul rând, că “eliberarea de sub ocupaţie nazistă” de către tancurile ruseşti la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial diferă de mijloacele prin care SUA îşi proiectează influenţa. “Mă tem însă că suntem arealul pe care o pisică şi-l marchează prin mijloace specifice.”, susţine domnul Cristian Calugaru. Total adevărat, dar la fel de important este mijloacele prin care pisica îşi marchează arealul. Or, dacă SUA îşi marchează arealul prin acorduri privind instalarea de capacităţi militare la graniţa cu sfera de influenţă a Rusiei, Rusia îşi marchează arealul tot ca în al Doilea Război Mondial (E vreo diferenţă între eliberarea de sub ocupaţie fascistă şi salvarea Osetiei de o invazie Georgiei?). Cazul Georgiei, insuficient dezbătut, în opinia mea, la vremea respectivă, arată clar cât de importante sunt garanţiile de securitate. Analizând paralela pe care autorul articolului o face cu retragerea aureliană, nu pot să nu întreb? Dacă romanii nu ar fi fost deloc în Dacia, implict nu s-ar mai fi retras ulterior, nu am mai fi fost cotropiţi de popoarele migratoare? Dacă Rusia ar avea ocazia să atragă România în zona sa de influenţă nu ar face-o, indiferent dacă suntem sau nu aliaţi apropiaţi ai SUA? Ba da, nu ar ezita niciun moment. Din acest punct de vedere, poziţia vehementă pro-SUA este perfect justificată, dezirabilă chiar.
A treia miză invocată de autor este cea a dependenţei energetice de Rusia. Să nu uităm că Rusia nu ne furnizează gaza naturale în mod dezinteresat, ci o face pentru că noi plătim gazele respective. Criza gazelor din Ucraina, care a fost o poziţie de forţă a Rusiei, nu ar trebui să ne inducă în eroare. Rusia este dependentă de veniturile obţinute din vânzarea către restul Europei a resurselor energetice la fel de mult. A spune că nu trebuie să supărăm Rusia pentru că ne VINDE gaza naturale echivalează cu a ceda în faţa unui şantaj. Cu atât mai mult cu cât, în cazul României, dependenţa de gazul rusesc este mult mai mică decât în cazul altor state. Deci nu poate constitui un argument valabil împotriva colaborării militare cu SUA.
Argumentul meu ar putea fi rezumat astfel:
1. România nu poate sta în afara sferelor de influenţă ale marilor puteri (iluzia neutralităţii);
2. Intrarea în sfera de influenţă a SUA este preferabilă intrării în sfera de influenţă a Rusiei;
3. Colaborarea militară cu SUA, prin amplasarea scutului antirachetă, nu poate aduce riscuri mai mari decât cele existente deja, fie ele militare sau economice;
Prin urmare, votul meu este în favoarea deciziei CSAT.
În primul rând, mă bucură să văd un răspuns foarte bine construit.
Acum, să explicitez puţin modulul: 1) Interesul meu era să arăt că ar trebui să stăm cu picioarele pe pământ şi să nu privim acest demers ca pe o reuşită extraordinară a politicii externe româneşti. Este un plan al americanilor (nu al NATO – deşi, chiar şi aşa, diferenţa ar fi minoră), la care România foloseşte mai mult ca pârghie, decât ca actor important în luarea deciziilor. 2) Din punct de vedere comunicaţional (chiar şi politic – cu ceea ce ne ocupăm pe-aici), felul în care s-a anunţat decizia CSAT (fără măcar să existe informaţii concludente asupra acestor negocieri) este greşit. O asemenea decizie (descrisă de majoritatea media ca definitivă şi irevocabilă) trebuie dezbătută în piaţa publică (lucru care nu-i place domnului Tapalagă), chiar dacă ea va fi minimizată sau critică. Nu putem face rabat de la principiul consensualităţii în deciziile importante (şi intrarea în NATO şi UE s-a făcut consensual, obiective urmărite de toate forţele politice). 3) Cădem în plasa propagandei domnilor de la putere, care ne comunică protecţia totală a teritoriului României, prin intermediul acestui scut. Or, din analizele pe care am reuşit să le văd înainte de scrierea articolului, aici se va instala un alt tip de scut antibalistic (Terminal Missile Defense), în esenţă, mai puţin performant (cu riscuri mai mari, pentru că rachetele sunt interceptate mult mai aproape de ţintă) decât cel care ar fi urmat să fie instalat în Cehia şi Polonia.
În final, pentru a fi destul de clar: nu m-am pronunţat împotriva scutului balistic. Trebuie însă să ştim care sunt motivaţiile adevărate, costurile şi consecinţele. În plus, ne trebuie, aşa cum spuneam, un plan de rezervă, în caz că americanii îşi schimbă planurile, ca să ştim ce facem după aceea. Or, onor autorităţile decidente rămân în zona demagogiei, uitând să informeze publicul.
Cât despre partea cu decizia Parlamentului, sunt absolut convins că ştim cu toţii că se va repeta faza de la votarea Bugetului de Stat, cu “ciocu’ mic că noi suntem la putere”.
@Vlad Ciobanu. Susţineţi că “modul în care a fost prezentată decizia, ca fiind deja luată – a sealed deal, este îngrijorător.” Vă reamintesc faptul că decizia CSAT trebuie să urmeze procedura ratificării tratatului de către Parlamentul României, reprezentantul democratic şi legitim al poporului român. Iar cu această ocazie, dezbaterea necesară poate avea loc.
Problematica trebuia discutată înainte de a fi acceptată în CSAT. Acum se creează conflict de interese şi o divergenţă care nu era necesară.
Unde crezi tu că trebuia discutată? Cu cine trebuia discutată? Decizia urmează procedurile legale şi democratice. Sunt întru totul de acord cu observaţia domnului Cristian Călugăru că decizia nu a fost comunicată corect. Aici putem discuta. Însă strict din punct de vedere al luării deciziei, lucrurile s-au întâmplat aşa cum trebuia să se întâmple. Mai democratic decât atât ar fi doar apelul la referendum, care sincer mi s-ar părea o mare greşeală. Reprezentanţii statului sunt aleşi pentru a gestiona astfel de probleme complexe, nu pentru a întreba de fiecare dată poporul dacă e sau nu de acord. În plus, e o naivitate să credem că înţelepciunea populară ne-ar fi de ajutor.
Dezbaterea pe temă este necesară, dar să nu ne aşteptăm ca prea mulţi cetăţeni să fie interesaţi de problemă. Cei avizaţi şi interesaţi sunt deschişi să-şi spună punctul de vedere, iar Parlamentul urmează să decidă.
You fail to see the point! Să nu ne facem că nu înţelegem: această decizie a fost luată punctual de un singur om, de ale cărui capacităţi analitice mă îndoiesc. Nu este normal ca o asemenea decizie să se ia într-o singură şedinţă a CSAT de jumătate de oră. Mulţi dintre membrii care au participat la acea şedinţă au ieşit surprinşi de tematica dezbătută.
În al doilea rând, înainte ca CSAT să se poată pronunţa asupra oportunităţii unui asemenea demers, era nevoie de un raport de analiză din partea specialiştilor în domenii (parte din societatea civilă, parte din comisiile specifice ale Parlamentului). De-abia după aceea decizia CSAT trebuia prezentată plenului Parlamentului, pentru ca acesta să decidă.
Dacă pentru tine, procedurile legale şi democratice înseamnă o şedinţă de jumătate de oră (de formă), atunci este în regulă. De bună seamă, şi consultarea Parlamentului, în viziunea lui Traian Băsescu, când vine vorba de referendum, sau consultarea partidelor, când vine vorba de desemnarea unui prim-ministru, sunt corecte.