Despre cat de directa e comunicarea politica mediata
Televiziunea a schimbat definitiv modul in care oamenii politici se adreseaza electoratului. Pentru a fi transmise, mesajele acestora trebuie sa respecte reguli precise: discursuri considerabil mai scurte, mesaje mai condensate si moduri de adresare mai personale, care sa creeze senzatia de familiaritate si naturalete.
Un exemplu celebru este cel al presedintelui american Ronald Reagan. Frazele sale scurte, uneori chiar incomplete, modul de adresare informal, limbajul simplu, chiar colocvial uneori, apelul la proverbe, glume si scurte povestioare amuzante care sa-i exemplifice spusele, au transformat comunicarea politica mediata a preşedintilor americani.
Inaintea lui Reagan, un singur preşedinte a reusit sa ajunga atat de repede la inima si urechile votantilor: Franklin Delano Roosevelt. Exista insa o deosebire speciala intre stilurile celor doi politicieni: Reagan i-a facut pe americani sa creada ca il cunosc si inteleg, in timp ce Roosevelt le-a dat impresia ca el ii cunoaste si intelege.
In afara de cei doi, doar un singur presedinte american a mai dovedit abilitati de comunicare iesite din comun: Bill Clinton. Prestatia sa din timpul emisiunii televizate cu public din campania electorala din 1992 a devenit un exemplu clasic, intrat in toate manualele americane de marketing politic:
In timp ce George W. H. Bush si Ross Perot
- au ramas mereu in spatele pupitrelor si
- au raspuns uitandu-se numai primele cateva secunde la interlocutori si apoi la intreaga audienta, precum doi profesori care vorbesc in fata unei clase de elevi,
Bill Clinton
- s-a miscat mereu spre obiectivele camerelor de luat vederi sau inspre membrii audientei, obligand operatorii sa filmeze cadre diferite, nu numai clasicele imagini, cu un candidat aratat numai de la mijloc in sus, vorbind sobru si nemiscat;
- nu s-a uitat niciodata in obiectivul camerelor de filmat, ci numai la interlocutori, dand senzatia ca se afla aproape atat de audienta, cat si de telespectatori;
- a folosit mai des “noi” decat “eu” sau “voi” si a lasat impresia de respect fata de interlocutor, chiar si cand ii erau adresate întrebari incomode;
- nu a contrazis si nici nu a intrat in polemici chiar si cand nu a fost de acord cu anumite puncte de vedere;
- a creat astfel senzatia de naturalete si sinceritate.
Televiziunea poate da iluzia adresarii directe si senzatia de conversatie. Doar senzatie pentru ca, de fapt, adresarea este unidirecţionala. Din perspectiva teoretica, putem vorbi mai degraba de o non-conversatie, fiind exclusa posibilitatea dialogului. Din perspectiva practica insa, audienta reactioneaza ca si cum ar fi vorba de comunicare directa, nu mediata.
Uneori, in politica nu conteaza ce e real, ci ceea ce crede electoratul ca e real. Se poate crede ca, in cazul comunicarii politice mediate, practica “bate” teoria. Si totusi, exista exemple in care teoria poate “bate” practica. Stie cineva vreunul?
Despre autor: Dorina Gutu
Email 
Va puteti abona prin 
RSS
[...] recomand un post foarte interesant al colegei mele Dorina Guţu aici. [...]
Da, si Bill Clinton putea sa stea in cap si sa fluiere Dixie jongland popice si facand o omleta in acelasi timp.
La fel a procedat si Bush in 2000, cand a parut mult mai folksy decat Gore. De altfel, campania de imagine a si insistat pe asta, pe faptul ca Gore parea de plastic, teleghidat, nenatural.
O strategie de imagine asemanatoare, dar in sens invers, are acum Hillary Clinton. Perceputa initial drept o persoana foarte rece, extrem de calculata, ea incepe sa fie perceputa mai calda, mai abordabila. Celebra de acum serie de 5 talk-show-uri de duminica dimineata in US, participand la toate in aceeasi zi, moment in care a ras cu pofta la cateva replici ale moderatorilor, precum si momentul cheie al ultimei dezbateri democrate, toate incep sa contribuie la creearea unei imagini mai “moi”, mai putin colturoase a candidatei.
In acelasi timp, exista Obama. Desi nu reuseste de cele mai multe ori sa scape de imaginea de profesor de sociologie aflat intr-o continua predare, totusi reuseste sa ii energizeze tocmai pe cei tineri, care ar putea fi primii deranjati de atitudinea prea profesorala. In acelasi timp, sondajele il arata la mare distanta de Clinton, nereusind sa treaca de 25%.
Deja din 2005, internetul a avut un mare rol in campanie. In 2008, cred ca va fi pe primele locuri, atat ca instrument de marketing (strangerile de fonduri de pe net ale lui Obama sunt extraordinare), cat si ca platforma politica.
Am urmarit cam toate dezbaterile prezidentiale de aici, inclusiv pe cea in spaniola. Americanii au alte gusturi decat romanii. Nu cred ca aici ar tine faza cu ochelarii sau oglinda.
Ah, si inca un exemplu despre puterea ciudata a internetului: Ron Paul, candidat republican, are cele mai mari cifre de audienta pe internet, exprimate si in fundraising (are mai multi bani decat John McCain). In acelasi timp, establishment-ul republican nu il iau in seama nici macar ca un second tier candidate (unde sunt Huckabee, Tancredo si Duncan, de exemplu).
Unul din sloganurile favorite ale fanilor lui Paul este “Google Ron Paul”. In prima zi la cursuri, aici la UCF, in Orlando, campusul era plin de panouri cu Ron Paul.
Interesanta comparatia cu Obama, care este no. 1 pe internet in randul democratilor, dar este in top tier.
intrebare: sunt studentii dvs. interesati de cursele politice din alte tari sau piata politica din RO le este de ajuns?